Citeam deunăzi un articol pe blogul Danei Lalici despre cât costă instalarea unui aparat de aer condiționat. Acolo și în unele comentarii care au urmat s-a pus problema comerțului, ce este el, așa că m-am gândit să scriu un articol pe tema asta.
Din punctul meu de vedere, comerțul este actul de a realiza un troc; în mod ideal, el implică onestitatea participanților și faptul că ei sunt amândoi satisfăcuți cu decizia luată. În definiția pe care tocmai am dat-o, trocul include evident actul de a vinde sau cumpăra ceva, dar am preferat această formulare pentru a îngloba și alte schimburi, care nu implică neapărat bani.
Dana preciza în articolul ei că cei care au venit să-i instaleze mamei noul aparat au dublat suma convenită când au constatat că e nevoie de ceva mai mult efort și materiale decât crezuseră inițial. Și astfel ajungem la cheia discuției de față: cât ceri la schimb pe serviciile sau bunurile pe care le oferi? Cum spuneam, ambele părți trebuie să fie mulțumite iar schimbul echitabil. În aceste condiții, dacă vânzătorul cere exagerat de mult pentru marfa pe care-o comercializează, cumpărătorul nu va putea fi deloc încântat iar schimbul nu poate fi unul armonios și satisfăcător. Chiar și așa, opinia mea este că cel care cumpără nu are de ce să se revolte și cu atât mai mult să emită pretenții asupra micșorării prețurilor. Motivul este simplu. Eu, ca posesor al obiectului X, pot să fac ce vreau cu el. În particular, dacă e pământ, pot să îl las în paragină fără ca cineva să mă poată trage la răspundere că nu-l lucrez iar dacă e ceva de vândut, pot cere pe el un preț astronomic, pentru că nimeni nu e obligat să-l cumpere de la mine. Toate libertățile acestea pe care le am vizavi de obiectul meu derivă, cred, din dreptul la proprietate, care-i o chestie destul de serioasă.
Teoretic, într-o piață liberă, faptul că eu vând la suprapreț nu ridică probleme. Asta pentru că va veni altcineva cu aceleași produse și prețuri mai mici, astfel că eu voi da faliment sau voi fi nevoit să pun prețuri rezonabile (dacă vreau să vând). În practică, evident, lucrurile nu stau întotdeauna așa din diverse motive, dintre care amintesc corupția, birocrația și taxele la stat. Astfel se ajunge la situații în care nu găsim decât un singur distribuitor pentru produsul X, care distribuitor își pune ce preț vrea el. Ciudat este totuși că în aceste situații, speranțele multora dintre noi se îndreaptă către stat, care vezi-Doamne ar trebui să ne apere și să îi dea peste nas celui cu prețurile mari, când însăși statul este de multe ori protagonistul principal al acestor jecmăneli. De exemplu, ce competitor avem la Căile Ferate Române? De-un alt exemplu, cu cine puteți semna un contract nou pentru furnizarea energiei electrice? Mm?
Statul este cel mai duplicitar agent economic. Pe de-o parte, afirmă că vrea să creeze cadrul unei piețe libere și al unei economii înfloritoare. Pe de alta, pune taxe și impozite care te sufocă și te obligă să faci afaceri la negru. Pe de-o parte, setează reguli despre cât de mult poți să ceri pentru anumite produse. Pe de alta, nu are nici un competitor la o grămadă de resursele vitale (apă, curent, transporturi pe căile ferate). Pe de-o parte, infuzează (chipurile) bani în economie. Pe de alta, aranjează licitațiile astfel încât buzunarele unor patroni și politicieni să se umple cu banii omului de rând. În aceste condiții, micul întreprinzător face și el ce poate pentru a se menține deasupra apei iar micul cumpărător se plânge că este fraierit. Ca să ieși din acest cerc al neputinței îți trebuie fie o anumită libertate (poate ești fiul lui Bill Gates, ori Dalai Lama), fie o funcție politică (și astfel tragi în partea „statului”), fie o afacere cât de cât de succes (ceea ce nu-i foarte ușor de avut). Altfel, rămâi sclav al jobului, campaniilor electorale și frustrărilor. A, da, și al comerțului liber din lumea asta democratică.
Mai demult, trecând printr-o piață, am asistat la o scenă memorabilă. Un țăran vindea legume și o doamnă l-a întrebat cât e kilul de ceapă. Omul i-a spus prețul iar tipa s-a enervat, că cum adică, așa de mult cereți, și a dat cu piciorul în ceapa respectivă. La care țăranul i-a tras o palmă. Sincer, am simpatizat cu acel țăran, care numai el știe cum a lucrat pământul de-a lungul anului pentru mica recoltă strânsă. Sigur, exemplul ăsta nu se poate aplica la articolul Danei, dar e o idee că de multe ori privim lucrurile dintr-un singur punct de vedere.
Și dacă tot am explicat noțiunea de comerț și am amintit de piață, să vă spun în încheiere ce este economia de piață. Economia de piață este atunci când mergi la piață, te uiți la prețuri și nu cumperi nimic, adică mergi mai mult ca turist. Și astfel faci economie... :)
Din punctul meu de vedere, comerțul este actul de a realiza un troc; în mod ideal, el implică onestitatea participanților și faptul că ei sunt amândoi satisfăcuți cu decizia luată. În definiția pe care tocmai am dat-o, trocul include evident actul de a vinde sau cumpăra ceva, dar am preferat această formulare pentru a îngloba și alte schimburi, care nu implică neapărat bani.
Dana preciza în articolul ei că cei care au venit să-i instaleze mamei noul aparat au dublat suma convenită când au constatat că e nevoie de ceva mai mult efort și materiale decât crezuseră inițial. Și astfel ajungem la cheia discuției de față: cât ceri la schimb pe serviciile sau bunurile pe care le oferi? Cum spuneam, ambele părți trebuie să fie mulțumite iar schimbul echitabil. În aceste condiții, dacă vânzătorul cere exagerat de mult pentru marfa pe care-o comercializează, cumpărătorul nu va putea fi deloc încântat iar schimbul nu poate fi unul armonios și satisfăcător. Chiar și așa, opinia mea este că cel care cumpără nu are de ce să se revolte și cu atât mai mult să emită pretenții asupra micșorării prețurilor. Motivul este simplu. Eu, ca posesor al obiectului X, pot să fac ce vreau cu el. În particular, dacă e pământ, pot să îl las în paragină fără ca cineva să mă poată trage la răspundere că nu-l lucrez iar dacă e ceva de vândut, pot cere pe el un preț astronomic, pentru că nimeni nu e obligat să-l cumpere de la mine. Toate libertățile acestea pe care le am vizavi de obiectul meu derivă, cred, din dreptul la proprietate, care-i o chestie destul de serioasă.
Teoretic, într-o piață liberă, faptul că eu vând la suprapreț nu ridică probleme. Asta pentru că va veni altcineva cu aceleași produse și prețuri mai mici, astfel că eu voi da faliment sau voi fi nevoit să pun prețuri rezonabile (dacă vreau să vând). În practică, evident, lucrurile nu stau întotdeauna așa din diverse motive, dintre care amintesc corupția, birocrația și taxele la stat. Astfel se ajunge la situații în care nu găsim decât un singur distribuitor pentru produsul X, care distribuitor își pune ce preț vrea el. Ciudat este totuși că în aceste situații, speranțele multora dintre noi se îndreaptă către stat, care vezi-Doamne ar trebui să ne apere și să îi dea peste nas celui cu prețurile mari, când însăși statul este de multe ori protagonistul principal al acestor jecmăneli. De exemplu, ce competitor avem la Căile Ferate Române? De-un alt exemplu, cu cine puteți semna un contract nou pentru furnizarea energiei electrice? Mm?
Statul este cel mai duplicitar agent economic. Pe de-o parte, afirmă că vrea să creeze cadrul unei piețe libere și al unei economii înfloritoare. Pe de alta, pune taxe și impozite care te sufocă și te obligă să faci afaceri la negru. Pe de-o parte, setează reguli despre cât de mult poți să ceri pentru anumite produse. Pe de alta, nu are nici un competitor la o grămadă de resursele vitale (apă, curent, transporturi pe căile ferate). Pe de-o parte, infuzează (chipurile) bani în economie. Pe de alta, aranjează licitațiile astfel încât buzunarele unor patroni și politicieni să se umple cu banii omului de rând. În aceste condiții, micul întreprinzător face și el ce poate pentru a se menține deasupra apei iar micul cumpărător se plânge că este fraierit. Ca să ieși din acest cerc al neputinței îți trebuie fie o anumită libertate (poate ești fiul lui Bill Gates, ori Dalai Lama), fie o funcție politică (și astfel tragi în partea „statului”), fie o afacere cât de cât de succes (ceea ce nu-i foarte ușor de avut). Altfel, rămâi sclav al jobului, campaniilor electorale și frustrărilor. A, da, și al comerțului liber din lumea asta democratică.
Mai demult, trecând printr-o piață, am asistat la o scenă memorabilă. Un țăran vindea legume și o doamnă l-a întrebat cât e kilul de ceapă. Omul i-a spus prețul iar tipa s-a enervat, că cum adică, așa de mult cereți, și a dat cu piciorul în ceapa respectivă. La care țăranul i-a tras o palmă. Sincer, am simpatizat cu acel țăran, care numai el știe cum a lucrat pământul de-a lungul anului pentru mica recoltă strânsă. Sigur, exemplul ăsta nu se poate aplica la articolul Danei, dar e o idee că de multe ori privim lucrurile dintr-un singur punct de vedere.
Și dacă tot am explicat noțiunea de comerț și am amintit de piață, să vă spun în încheiere ce este economia de piață. Economia de piață este atunci când mergi la piață, te uiți la prețuri și nu cumperi nimic, adică mergi mai mult ca turist. Și astfel faci economie... :)
